azi nu stiu niciodata ce stare sa am.
pentru ca azi tata ar fi implinit 59 de ani.
planuisem o tura acasa, la tarnaveni, unde stau sub iarba, cum se zice in Ardeal, unul langa altul, trei oameni care m-au facut ce sunt. tatal meu si parintii lui.
acasa, zic, pentru ca acasa este locul unde iti ingropi mortii.
n-am avut cum sa ajung la tarnaveni pentru ca piciu' meu s-a imbolnavit si-a trebuit sa alerg intre munca, spital si casa. dar au ajuns lupii.
si oricat de ciudat ar parea la prima vedere, unul dintre ei a intuit ca trebuie sa ma reprezinte acolo, cum a mai facut-o o data cand eu nu eram de gasit. nu stiu cum sau daca sa-i multumesc.
n-am vorbit asta intre noi, dar unul dintre ei a simtit ca trebuie sa se duca acolo, la cimitir. desi nu-l rugasem. desi nu stia vineri ca sambata o sa fie la tarnaveni. desi sigur nu stia ce inseamna pentru mine 29 septembrie.
am fost scutit iarasi de o suferinta prescrisa si necesara, asa cum s-a mai intamplat de cateva ori.
unul dintre prietenii mei buni a plecat din lumea asta, pe munte, la scoala de alpinism de iarna, unde trebuia sa fiu si eu, si-as fi fost cu el, crede-ma, prima regrupare pe munte, prima catarare adevarata am facut-o cu el. n-am putut sa merg, o raceala zdravana m-a tinut acasa.
am vazut numai cutia de lemn in care-l pusesera.
cand s-a prapadit mama, nu eram de gasit, eram intr-un loc fara telefoane. n-am asistat la dezastru si, cred eu, mi-a facut bine ca n-am vazut decat cutia aia de lemn pacatos.
tata a ales sa plece cand era departe de mine. a sunat, cu o seara inainte, si mi-a zis, ca el: "bai, zice, mi-e tare rau. daca nu te mai sun dimineata inseamna ca am murit." cinic, o sa zici. asta pentru ca el isi incheiase socotelile cu lumea demult, de cand a pierdut-o pe mama, nu fara lupta. n-a mai sunat. m-a sunat sora-mea si cand am vazut cine suna STIAM ce s-a intamplat (intamplare vine de la in templum, intelegi?).
iarasi n-am vazut decat o cutie de lemn.
pentru ca azi tata ar fi implinit 59 de ani.
planuisem o tura acasa, la tarnaveni, unde stau sub iarba, cum se zice in Ardeal, unul langa altul, trei oameni care m-au facut ce sunt. tatal meu si parintii lui.
acasa, zic, pentru ca acasa este locul unde iti ingropi mortii.
n-am avut cum sa ajung la tarnaveni pentru ca piciu' meu s-a imbolnavit si-a trebuit sa alerg intre munca, spital si casa. dar au ajuns lupii.
si oricat de ciudat ar parea la prima vedere, unul dintre ei a intuit ca trebuie sa ma reprezinte acolo, cum a mai facut-o o data cand eu nu eram de gasit. nu stiu cum sau daca sa-i multumesc.
n-am vorbit asta intre noi, dar unul dintre ei a simtit ca trebuie sa se duca acolo, la cimitir. desi nu-l rugasem. desi nu stia vineri ca sambata o sa fie la tarnaveni. desi sigur nu stia ce inseamna pentru mine 29 septembrie.
am fost scutit iarasi de o suferinta prescrisa si necesara, asa cum s-a mai intamplat de cateva ori.
unul dintre prietenii mei buni a plecat din lumea asta, pe munte, la scoala de alpinism de iarna, unde trebuia sa fiu si eu, si-as fi fost cu el, crede-ma, prima regrupare pe munte, prima catarare adevarata am facut-o cu el. n-am putut sa merg, o raceala zdravana m-a tinut acasa.
am vazut numai cutia de lemn in care-l pusesera.
cand s-a prapadit mama, nu eram de gasit, eram intr-un loc fara telefoane. n-am asistat la dezastru si, cred eu, mi-a facut bine ca n-am vazut decat cutia aia de lemn pacatos.
tata a ales sa plece cand era departe de mine. a sunat, cu o seara inainte, si mi-a zis, ca el: "bai, zice, mi-e tare rau. daca nu te mai sun dimineata inseamna ca am murit." cinic, o sa zici. asta pentru ca el isi incheiase socotelile cu lumea demult, de cand a pierdut-o pe mama, nu fara lupta. n-a mai sunat. m-a sunat sora-mea si cand am vazut cine suna STIAM ce s-a intamplat (intamplare vine de la in templum, intelegi?).
iarasi n-am vazut decat o cutie de lemn.