un meci. prima repriza

mi se-arata din regie un cartonas rosu.
se pare ca manifest tendinte artistice prin lacase de cult (fluier, adica).
se leaga.
printre munti de hartii, ca sunt si eu unul din cei multi amenintati sa fie "mancati de dragonul de hartie", cum zice chinezul, printre munti de hartii, deci, si printr-un fum emis impotriva normelor de convietuire sociala dimpreuna cu un alt truditor, ma concentrez spre o solutie de inhibare a propensiunilor mele artisticesti.
bai nene, asta cu fluieratul e boala veche, tre' s-o tratam ASAP, ca ne ducem de rapa astia cu gura mare, de nu mai ramane unul, de prasila.
daca nu era piciu' meu, paraseam terenul in aplauze sau in huiduieli, ma rog, da' ieseam relaxat, scarpinandu-ma, ma-ntelegi, si tintind o flegma indelung adunata catre tusieri.
da' asa, tre' sa stau capra, cu riscul contractarii unei conjuctivite de uzura la cel de-al treilea ochi.
sunt vulgar?
pai nu-ti zisai c-am gura spurcata?
asadar, cum te pozitionezi, la propriu, la figurat si la cate un sef mai viril cand ai macar un cartonas galben? dai la gioale? te retragi in aparare? continui sa sutezi, chiar daca decapitezi vreun nevinovat in incercarea disperata de a inscrie, sau astepti repriza a doua? ca de retur se-ocupa administratorul lacasului de cult in care tocmai ai fluierat. si nu se-arata prea curand.
deci...?

14 noiembrie - back to the blues

pe 14 am din nou un concert.
simt ca n-am mai cantat de mult si mi-e tare dor de o cantare, de privirile atente, de fetele luminoase, de rasetele si de comentariile oamenilor carora cred ca le impartasim din darul nostru.
in esenta, ii dau dreptate lu' moshu', celalalt chitarist al trupei, concertul de blues e un demers egoist, dar parca se instaleaza, uneori, o stare de bine comuna cu cea a publicului, care, volens-nolens, e un ingredient sine qua non al unei cantari reusite.
sau nu?
dar daca publicul e doar pretextul de care ai nevoie ca sa pace up catre locul ala unde nu mai conteaza nimic altceva...?
si cati de "daca" compun raspunsul abscons la intrebarile mele de chitarist...
daca va fi o vreme buna (buna pentru blues, chiar, cam cum e vremea buna pentru blues?)...
daca mai pot schimba intelesuri ascunse cu ceilalti muzicanti de langa mine...
chestia asta a ca revederea cu iubita pe care n-ai vazut-o de cateva luni...s-o fi schimbat? oare zambeste la fel? mai are sclipirea aia in ochi, aia care te atrage si te otraveste in aceeasi masura de fiecare data cand apare?
nu-i vorba, am mai studiat eu pe-acasa, in dormitor, cu usile inchise si, eventual, cu piciul meu calare pe umerii din dotare, topaind din tot sufletul (asta da, public, cel mai sincer.. :) ).
numai ca muzica mea trebuie sa strabata mii de scuturi, de armuri, de ziduri ridicate de societate, de vina, de tristete, de aburi cvasi-bahici, de sunetisti hipo-acuzici, dar plini de bune intentii si, mai rau, de idei, de frustrari ingropate adanc in prapastiile sufletesti ale aduna(tu)rii din fata scenei...
se mai poate intampla minunea asta??
tre' sa revin, tocmai incerc sa-mi dau seama unde se situeaza muncile astea fata de divinitate.
au revoir.

a suivre.

ps - poze cu niste amici...