Despre uimitoarele aventuri ale lui Leonard Margaritarescu in slujba lui O.T. Moceanu III

Se umpluse incinta. Plină de lume ca de alte alea. Şi Mărgăritărescu avea aşa, o castronofobie de numa’-numa’. Nu-i plăceau adunările de genu’ ăsta, care se terminau ori cu o beţie de anvergură, de la care nu-şi mai amintea mare lucru şi îl treceau apele a doua zi când trebuia să dea ochii cu şefu’, ori cu câte-un caft demn de cinematografismul mondial şi american.
Se aşezaseră claie peste grămadă în găoacea lu’ Domoceanu şi secundul gazdei se amuza uitându-se cum se foiesc, constipaţi de propria importanţă, în aşteptarea marelui moment. Lăzile fuseseră aşezate direct pe pardoseala fleşcăită cu petrosin, cumva în mijlocul încăperii şi, cu toată înghesuiala, nu îndrăznise nimeni să se apropie prea mult de ele.
Deşi, cel mai probabil, toţi crăpau de curiozitate, niciunul dintre muritori nu-şi trăda slabiciunea, rezumându-se să arunce câte-o privire rapidă şi concentrându-se ca în acele momente să extragă subînţelesuri absconse din aspectul isterizant de comun al celor patru lăzi a căror custodie Domoceanu se pregătea (s-auzise deja) s-o schimbe.
Nea Achim ajunsese printre ultimii şi nu se mai ostenise să-şi îmbunătăţească imaginea esterioară, se lăsase aşa, pă tânjală, şi-şi aruncase la repezeală raglanu’-ăl bun, cu buzunar de batistă la piept, de-l găbjise de la unu’ Ostafie, după un bal sătesc de întunecată amintire. Un tip dubios, Ostafie ăsta, cu ochii-n fundu’ capului şi fluiera mereu marseieza.
Îşi aminti nea Achim că are nişte sămânţă de floarea-soarelui exact în buzunarul ăl mai fiţos, sub batistă, normal, şi mărgelatul din el jinduia să stuchească nişte coji oblu’-n pardoseală, ceva de vis. Scoase batista, fără să bunghească liniştea intempestivă dimprejurul personal şi reuşi să-mprăştie preţioasele bomboane agricole prin toată şandramaua, sub privirile evaziv-dezaprobatoare, spre pofticioase, ale celorlalţi.
- Bă, s-ar zice că suntem toţi dac’ s’a priponit ş-alde papleacă, clarifică Domoceanu situaţia, cu o căutătură albastră, albastră. Dă-te-aproape, Mărgăritărescule, şi dă citire la ordinea de zi.
- Şefu’, dragii mei, începu’ Mărgăritărescu uşor pe nas, părându-i-să că ăsta ar fi tonul oficial...

Despre uimitoarele aventuri ale lui Leonard Margaritarescu in slujba lui O.T. Moceanu II

Renunţă la lupta interioară cu uşurinţa cu care scuturi un muc şi reveni la sentimente mai bune.
- Şefu’, le-am adus, e-n dubă, zise cu convingere şi pe măsură ce ducea această rostire la bun sfârşit observă, totuşi, că domnul Moceanu nu prea era singur.
O prezenţă feminină. La magazin, printre sticlele murdare şi triste, de goale, normal, exact lângă rafturile unde ochise un plic de nes, trona oarecum, pentru că stătea pe scăunelul de muls, o duduie.
- Săru’mâna, să mă scuzaţi, nu v-am observat...
Nu ştiu cum să continue, mai ales că privirea şefului, cu care se intersectase în timp ce-şi aranja cochet şapca cea nouă, avea un chelcheşoz care nu-i plăcu excesiv.
- Săru’mâna, săru’mâna, îl maimuţări domnul Moceanu, pune, mă mâna şi gândeşte-te unde punem lăzile, că vrea să le vadă şi domnişoara Pecu. Domnişoară, i se adresă şeful cu terifiant de mult respect, dacă doriţi să le aducem aici, mai bine mergem în spate, e mai discret acolo, aici năvălesc ca acu’ muncitorii de la combinat şi-i zi de leafă – nu mai scăpăm de ei până dimineaţă.
În timpul ăsta Mărgăritărescu nu se simţi nici măcar stingher, ocupat fiind să studieze, cu o căutătură care lui îi părea fatală şi care din afară părea, de fapt nu părea, chiar era, măgulitor de exoftalmică, pe duduia.
Era bine duduia. Baticul elegant atenua finuţ strălucirea buzelor roşii pe care le asocie imediat cu scânteile şarjei de la combinat, aia din tura de noapte, în care lucrau în acord şi pocneau cuptoarele. Sub halatul ponosit („muncitoare, fata! ori e de-a noastră şi nu s-arată, ori şefu’ se dedă la ‘mneaei...”) ghiceai o existenţă tumultoasă şi fremătătoare, iar din cizmele regulamentare de cauciuc izbucnea o pereche de bunuri de larg consum de-ţi era mai mare dragul să le mângâi cu privirea hămesită.
- Mărgăritărescule, te duci? punctă Domoceanu cu blândeţe, lucru neobişnuit la un şef aşa mare.
- Am zburat, şefu’, am zburat, acu’ le reped încoace.

*************************

Nea Achim zăcea de vreo trei zile de durere şi suferinţă, dar destul de lefter, îmbătându-să el mangă cu prilejul zilei de salar. Avusese timp berechet. Şi se luase şi c-o precupeaţă, cu singura precupeaţă, c-aşa-i zicea el fetei lu’ Precup ăl bătrân, cunoscută în mediul de reşedinţă ca fiind o sugativă de mare respiraţie.
Dăduseră gata rezervele operative de secărică ale lu’ Moceanu, că ăstuia-i picase cu tronc, ce tronc, hodoronc-tronc, una de pe la oraş, Smaranda Pecu, parcă. Şi dacă nu
s-a îngrijit Moceanu despre dânşii, ca un ţiitor de magazin sătesc cu lejere veleităţi alcoolice ce să afla, s-au orientat ei, sărăcuţii, degrabă-degrabă, că era rost de pileală moca.
Se ridică nea Achim. Se propti bine pe cele două picioare înşosetate gros. Scuipă nea Achim ce-adunase de cu seară prin gât şi emise gâjâit o cogitaţiune de esenţă:
- Uite, dacă beau, aşa-mi trebe...’tu-ţ’ a norului mă-tii. Şi se opri urmărind vexat, cu mâinile pe genunchi şi cu capul uşor întors spre draperie, adus de spate, de ani şi de greaţă, cum flegma se zbenguie veselă pe halatul de baie al precupeţei, exact unde cu câtăva vreme în urmă bagase spaima-n ciocoii femeii.
- Hâu, hâu, baba-n grâu, tu de unde-ai mai apărut, piază rea?
- Nemernicule, atâta te duce memeaca să esprimi? Bou’ bălţii, iar eşti în şosete pe linoleu!!!
- Eartă-mă că nu ştiu ce fac. Şi lasă-mă-n durerile mele, nu mai mă omorî cu prostiile astea! Nu vezi că mi-e rău?
Precupeaţa se mai înmuie.
- Mă belitule, mişcă-ţi trupu’ de amant părăsit în bucătărie, că se răceşte belfastu’...Dacă mai ai viaţă-n tine şi sânge-n veoză, vezi că dup-aia te-aşteaptă nen’tu Moceanu la sfat, la găzăria aia a lui.

Despre uimitoarele aventuri ale lui Leonard Margaritarescu in slujba lui O.T. Moceanu

Strănută zgomotos şi se uită la pantofii răspingeliţi cu o mirare blajină. „Bă, boilor..!” îi trecu prin minte şi râse, gândindu-se că, uite, replica asta merge la fix cu momentul ăsta scurt, ca dintr-un film al vieţii lui tumultoase.

În cameră, printre cărţi, scrumiere pline, pachete mototolite şi adunate sub perdeaua murdară, corzi de chitară, viniluri şi tot felul de nimicuri care, adunate, îi dădeau senzaţia de „acasă”, zăceau aruncate de peste zece ani cele patru lăzi care-i faceau viaţa amară de fiecare dată când se împiedica de ele.

Îşi aduse brusc aminte cum, nu chiar aşa demult, îi freca ridichea un imbecil de sergent, la Ghighiu, unde aveau un post avansat vânătorii de munte.

„Ascultă la mine, biba, tu n-ai mari perspective în viaţă....”, zicea dubiosnicu’ trăgând teatral din ţigară, cum vazuse el într-un film, din care, cel mai probabil, atâta reţinuse, că era în engleză şi nu era tradus, şi de jenă n-a întrebat pe nimeni de ce se bateau ăia ca chiorii. „La cum îţi faci tu bocancii cu cremă, să vede că eşti mână largă şi, bă, p-aştia care nu să chivernisesc, n-are cum să-i ajute...”.

Din când în când, mai ales dacă reuşea să-l ardă de faţă cu ăilalţi, mai zicea prepuielnicu’: „Lasă, mă, că vine ea...” şi rămânea aşa, în ceaţă, dus cu duşii, c-o privire de parcă ştia el c-o să vină ea şi să te ţii atunci. Mare imbecil.

Da, da’ lăzile alea trebuiau mutate, că se apropia seara, aşa cum se apropie în fiecare zi, adică mai întâi te-apucă după-amiaza, te trezeşti că e târziu deja, şi după aia gata, vine seara şi aveai o grămadă de chestii de făcut şi uite că nu mai e timp acu’.

Zrangănitul telefonului îi plezni peroraţia interioară peste meclă şi întinse mâna către receptor, începând în gând o lungă listă de măscări la adresa ăluia de-l speriase.

- ‘Neaţa, Mărgăritărescule....Ce faci, iar stai ca bou’ cu ochii pe pereţi? ‘Ai să rezolvăm cu lăzile, ce zici? Bagă-le în portbagaj şi te aştept la mine în zece minute.

Ce căcat. Se gândea să prindă ultimul episod dintr-un serial despre limitele  durerii la marsupiale... Da’ nu-i nimic, merge şi-aşa, îşi zise, şi se grăbi să ducă la îndeplinire întocmai cele cu care-i siluise după-amiaza de duminică domnul O.T. Moceanu, adică ŞEFUL.

**************************

TV-ul de culoare alb 40, adică un bej răscopt, cum îi plăcea lui să-l alinte, gonea prin întuneric către comuna învecinată; acolo îşi avea biroul domnul Moceanu, camuflat într-un magazin sătesc, unde în afară de cocârţ şi niscaiva cuie, mai găseai doar ciocolată chinezească, din stocul din ’86, cu care rămăsese pe cap de la controlul financiar de gestiune care era să-l bage la gheu. Gheu, adică pârnaie.

Cele zece minute ale şefului (ca la fo’ oră, o oră şi-un pic) se scurseseră de ceva vreme, dar nu era mare bai, doar unde era să plece la ora asta?

Îşi zise că în seara asta arăta bine. Proaspăt ras, pardon, bărbierit, cravata nouă, verde cu maron, cămaşa în asorteu cu dubiţa şi, bomboana pe colivă, la pies du rezistans, şapca Abibas nouă, cu cozoroc şmecherit, din tablă de 1 cu găurele în formă de inimioară.

Opri maşina ca unul care-i conştient de cât e de prezentabil şi se apropie de intrarea la magazinul lui Moceanu, păşind sprinten, plin de energie. Înăuntru se auzea, în surdină, un program de muzică populară, susţinut de Candian Preducel, un cunoscut interpret zonal şi talentat.

- Halut, Mărgăritărescule, ce şapcă de prost ai! Arunc-o-n pizda mă-sii, că te trăzneşte şi tu n-ai un ban la tine.

Se dezumflă. Acu’ parcă i se părea şi lui că e urâtă şi se gândi cu regret la cei două sute de leuţi pe care-i investise pentru promovarea imaginii lui de prosper întreprinzător şi din care, clar, şapca asta făcea parte integrantă.

- Şefu’, cum le mai ştiţi matale pă toate, jucă el la impuse, că deh, unu-i dom’ Moceanu.

Se amuză copios când realiză că la el Domnul Moceanu suna, rostit la repezeală, un fel de Domoceanu şi se gândi aproape sonor c-ar trebui să-i propună asta şefului, poate ar’ să-i placă şi se umple de glorie, cum să zice pă la noi.

- Băăă, vorbesc cu tine de juma’ de oră şi tu te uiţi la mine de parcă te-a luat cu forţa dupe veceu, hă, hă, se hlizi şeful, convins de extraordinarul efect comic al alegoriei exhibate spontan, prin damful discret de cocârţ de primă mână.

- Să trăiţ’, şefu’, mă gândeam să vă propun să vă numiţi Domoceanu, că-i mai scurt şi mai potrivit, şi-are, aşa, o aură de Don...Ca la mafioţi.

-Mărgăritărescule, asta-mi place la tine. Deşi eşti complet tâmpit, eşti spontan, nu glumă. Păi nu aşa mă cheamă, mă, tutu’ lu’ tata?

Realiză fulgerător că situaţia se albăstreşte per total şi că acum i-ar veni extrem de greu să-i esplice lu’ Domoceanu la ce se referea el, de fapt. Şi, mai mult, ar fi putut să-l pună în situaţia delicată de a se simţi jenat, dar prost, ori asta nu se face când vine vorba de şef. Nu?

off-road

carevasazica, in afara soselei.

asa, o ostracizare intempestiva si auto-indusa.

cum, de altfel, vezi in jurul propriei si dubitabilei, in esenta, existentze.

ma intorsai, asadar, in mijlocul propriului defuleu, numit altminteri si blog, dupe ceva vreme de hoinarit. prin viata mea si prin viata celor cu care, volens-noles, ma intersectez. mai des, mai rar, dupa cum le aranjeaza Bunutu' in felul Lui special.

vad cum in jur se torsioneaza si se amesteca toti si toate si nu-mi mai vine sa rad, semn ca, poate, mi-o fi venit si mie mintea la cap.

ce crezi?

io zic ca, odata cu pervertirea (aia de-i zice si maturizare), apare, un intertext al devenirii constientizate, temperarea, frica, in fond. "ba", iti zici, "daca iese prost?"....

vocea aia din cap (stie bro tchorben despre ce vorbesc aici) trece de la "n-ai curaj sa faci asta!", "ce-ar fi daca...?", la mult mai instinctualul "hai sa mai vedem...". autoconservare, ca atunci cand, in loc sa te sui pe motor, te duci la slujba cu troleibuzul.

si atunci, off-road-ul e ca un shot de tequila la 40 de grade. ca un genunchi in veioza pentru organism.

da' face. zic. face, da, pentru ca nu-ti trebuie mare lucru, poti sa faci off-road la birou, la piata, la gradinita lu' fii-miu', la salariu, la pastele cailor, la mai mare.

eu am facut off-road o gramada de vreme, combinat cu canyoning si cu rafting d'al mai greu - da' la ce bun, ca de schimbat lumea m-am lasat de ceva vreme, cam de cand mi-am dat seama ca a fi vertical implica sacrifricarea (e intentionat scris asa) celor dragi.

daca n-ai dragi, merge. merge off-road-ul uns daca n-ai dragi.

ce te faci daca ai? faci blog? ha-linioara-ha! apa de ploaie, frectie galenica la picior de frasin.

deci?

faci off-road de incinta, trial la pacanele, bungee-jumping din pod. misto si asta, daca-ti satisface pofta de meta.

o sa te intrebi ce-am vrut sa zic.