Despre uimitoarele aventuri ale lui Leonard Margaritarescu in slujba lui O.T. Moceanu

Strănută zgomotos şi se uită la pantofii răspingeliţi cu o mirare blajină. „Bă, boilor..!” îi trecu prin minte şi râse, gândindu-se că, uite, replica asta merge la fix cu momentul ăsta scurt, ca dintr-un film al vieţii lui tumultoase.

În cameră, printre cărţi, scrumiere pline, pachete mototolite şi adunate sub perdeaua murdară, corzi de chitară, viniluri şi tot felul de nimicuri care, adunate, îi dădeau senzaţia de „acasă”, zăceau aruncate de peste zece ani cele patru lăzi care-i faceau viaţa amară de fiecare dată când se împiedica de ele.

Îşi aduse brusc aminte cum, nu chiar aşa demult, îi freca ridichea un imbecil de sergent, la Ghighiu, unde aveau un post avansat vânătorii de munte.

„Ascultă la mine, biba, tu n-ai mari perspective în viaţă....”, zicea dubiosnicu’ trăgând teatral din ţigară, cum vazuse el într-un film, din care, cel mai probabil, atâta reţinuse, că era în engleză şi nu era tradus, şi de jenă n-a întrebat pe nimeni de ce se bateau ăia ca chiorii. „La cum îţi faci tu bocancii cu cremă, să vede că eşti mână largă şi, bă, p-aştia care nu să chivernisesc, n-are cum să-i ajute...”.

Din când în când, mai ales dacă reuşea să-l ardă de faţă cu ăilalţi, mai zicea prepuielnicu’: „Lasă, mă, că vine ea...” şi rămânea aşa, în ceaţă, dus cu duşii, c-o privire de parcă ştia el c-o să vină ea şi să te ţii atunci. Mare imbecil.

Da, da’ lăzile alea trebuiau mutate, că se apropia seara, aşa cum se apropie în fiecare zi, adică mai întâi te-apucă după-amiaza, te trezeşti că e târziu deja, şi după aia gata, vine seara şi aveai o grămadă de chestii de făcut şi uite că nu mai e timp acu’.

Zrangănitul telefonului îi plezni peroraţia interioară peste meclă şi întinse mâna către receptor, începând în gând o lungă listă de măscări la adresa ăluia de-l speriase.

- ‘Neaţa, Mărgăritărescule....Ce faci, iar stai ca bou’ cu ochii pe pereţi? ‘Ai să rezolvăm cu lăzile, ce zici? Bagă-le în portbagaj şi te aştept la mine în zece minute.

Ce căcat. Se gândea să prindă ultimul episod dintr-un serial despre limitele  durerii la marsupiale... Da’ nu-i nimic, merge şi-aşa, îşi zise, şi se grăbi să ducă la îndeplinire întocmai cele cu care-i siluise după-amiaza de duminică domnul O.T. Moceanu, adică ŞEFUL.

**************************

TV-ul de culoare alb 40, adică un bej răscopt, cum îi plăcea lui să-l alinte, gonea prin întuneric către comuna învecinată; acolo îşi avea biroul domnul Moceanu, camuflat într-un magazin sătesc, unde în afară de cocârţ şi niscaiva cuie, mai găseai doar ciocolată chinezească, din stocul din ’86, cu care rămăsese pe cap de la controlul financiar de gestiune care era să-l bage la gheu. Gheu, adică pârnaie.

Cele zece minute ale şefului (ca la fo’ oră, o oră şi-un pic) se scurseseră de ceva vreme, dar nu era mare bai, doar unde era să plece la ora asta?

Îşi zise că în seara asta arăta bine. Proaspăt ras, pardon, bărbierit, cravata nouă, verde cu maron, cămaşa în asorteu cu dubiţa şi, bomboana pe colivă, la pies du rezistans, şapca Abibas nouă, cu cozoroc şmecherit, din tablă de 1 cu găurele în formă de inimioară.

Opri maşina ca unul care-i conştient de cât e de prezentabil şi se apropie de intrarea la magazinul lui Moceanu, păşind sprinten, plin de energie. Înăuntru se auzea, în surdină, un program de muzică populară, susţinut de Candian Preducel, un cunoscut interpret zonal şi talentat.

- Halut, Mărgăritărescule, ce şapcă de prost ai! Arunc-o-n pizda mă-sii, că te trăzneşte şi tu n-ai un ban la tine.

Se dezumflă. Acu’ parcă i se părea şi lui că e urâtă şi se gândi cu regret la cei două sute de leuţi pe care-i investise pentru promovarea imaginii lui de prosper întreprinzător şi din care, clar, şapca asta făcea parte integrantă.

- Şefu’, cum le mai ştiţi matale pă toate, jucă el la impuse, că deh, unu-i dom’ Moceanu.

Se amuză copios când realiză că la el Domnul Moceanu suna, rostit la repezeală, un fel de Domoceanu şi se gândi aproape sonor c-ar trebui să-i propună asta şefului, poate ar’ să-i placă şi se umple de glorie, cum să zice pă la noi.

- Băăă, vorbesc cu tine de juma’ de oră şi tu te uiţi la mine de parcă te-a luat cu forţa dupe veceu, hă, hă, se hlizi şeful, convins de extraordinarul efect comic al alegoriei exhibate spontan, prin damful discret de cocârţ de primă mână.

- Să trăiţ’, şefu’, mă gândeam să vă propun să vă numiţi Domoceanu, că-i mai scurt şi mai potrivit, şi-are, aşa, o aură de Don...Ca la mafioţi.

-Mărgăritărescule, asta-mi place la tine. Deşi eşti complet tâmpit, eşti spontan, nu glumă. Păi nu aşa mă cheamă, mă, tutu’ lu’ tata?

Realiză fulgerător că situaţia se albăstreşte per total şi că acum i-ar veni extrem de greu să-i esplice lu’ Domoceanu la ce se referea el, de fapt. Şi, mai mult, ar fi putut să-l pună în situaţia delicată de a se simţi jenat, dar prost, ori asta nu se face când vine vorba de şef. Nu?