Renunţă la lupta interioară cu uşurinţa cu care scuturi un muc şi reveni la sentimente mai bune.
- Şefu’, le-am adus, e-n dubă, zise cu convingere şi pe măsură ce ducea această rostire la bun sfârşit observă, totuşi, că domnul Moceanu nu prea era singur.
O prezenţă feminină. La magazin, printre sticlele murdare şi triste, de goale, normal, exact lângă rafturile unde ochise un plic de nes, trona oarecum, pentru că stătea pe scăunelul de muls, o duduie.
- Săru’mâna, să mă scuzaţi, nu v-am observat...
Nu ştiu cum să continue, mai ales că privirea şefului, cu care se intersectase în timp ce-şi aranja cochet şapca cea nouă, avea un chelcheşoz care nu-i plăcu excesiv.
- Săru’mâna, săru’mâna, îl maimuţări domnul Moceanu, pune, mă mâna şi gândeşte-te unde punem lăzile, că vrea să le vadă şi domnişoara Pecu. Domnişoară, i se adresă şeful cu terifiant de mult respect, dacă doriţi să le aducem aici, mai bine mergem în spate, e mai discret acolo, aici năvălesc ca acu’ muncitorii de la combinat şi-i zi de leafă – nu mai scăpăm de ei până dimineaţă.
În timpul ăsta Mărgăritărescu nu se simţi nici măcar stingher, ocupat fiind să studieze, cu o căutătură care lui îi părea fatală şi care din afară părea, de fapt nu părea, chiar era, măgulitor de exoftalmică, pe duduia.
Era bine duduia. Baticul elegant atenua finuţ strălucirea buzelor roşii pe care le asocie imediat cu scânteile şarjei de la combinat, aia din tura de noapte, în care lucrau în acord şi pocneau cuptoarele. Sub halatul ponosit („muncitoare, fata! ori e de-a noastră şi nu s-arată, ori şefu’ se dedă la ‘mneaei...”) ghiceai o existenţă tumultoasă şi fremătătoare, iar din cizmele regulamentare de cauciuc izbucnea o pereche de bunuri de larg consum de-ţi era mai mare dragul să le mângâi cu privirea hămesită.
- Mărgăritărescule, te duci? punctă Domoceanu cu blândeţe, lucru neobişnuit la un şef aşa mare.
- Am zburat, şefu’, am zburat, acu’ le reped încoace.
*************************
Nea Achim zăcea de vreo trei zile de durere şi suferinţă, dar destul de lefter, îmbătându-să el mangă cu prilejul zilei de salar. Avusese timp berechet. Şi se luase şi c-o precupeaţă, cu singura precupeaţă, c-aşa-i zicea el fetei lu’ Precup ăl bătrân, cunoscută în mediul de reşedinţă ca fiind o sugativă de mare respiraţie.
Dăduseră gata rezervele operative de secărică ale lu’ Moceanu, că ăstuia-i picase cu tronc, ce tronc, hodoronc-tronc, una de pe la oraş, Smaranda Pecu, parcă. Şi dacă nu
s-a îngrijit Moceanu despre dânşii, ca un ţiitor de magazin sătesc cu lejere veleităţi alcoolice ce să afla, s-au orientat ei, sărăcuţii, degrabă-degrabă, că era rost de pileală moca.
Se ridică nea Achim. Se propti bine pe cele două picioare înşosetate gros. Scuipă nea Achim ce-adunase de cu seară prin gât şi emise gâjâit o cogitaţiune de esenţă:
- Uite, dacă beau, aşa-mi trebe...’tu-ţ’ a norului mă-tii. Şi se opri urmărind vexat, cu mâinile pe genunchi şi cu capul uşor întors spre draperie, adus de spate, de ani şi de greaţă, cum flegma se zbenguie veselă pe halatul de baie al precupeţei, exact unde cu câtăva vreme în urmă bagase spaima-n ciocoii femeii.
- Hâu, hâu, baba-n grâu, tu de unde-ai mai apărut, piază rea?
- Nemernicule, atâta te duce memeaca să esprimi? Bou’ bălţii, iar eşti în şosete pe linoleu!!!
- Eartă-mă că nu ştiu ce fac. Şi lasă-mă-n durerile mele, nu mai mă omorî cu prostiile astea! Nu vezi că mi-e rău?
Precupeaţa se mai înmuie.
- Mă belitule, mişcă-ţi trupu’ de amant părăsit în bucătărie, că se răceşte belfastu’...Dacă mai ai viaţă-n tine şi sânge-n veoză, vezi că dup-aia te-aşteaptă nen’tu Moceanu la sfat, la găzăria aia a lui.
- Şefu’, le-am adus, e-n dubă, zise cu convingere şi pe măsură ce ducea această rostire la bun sfârşit observă, totuşi, că domnul Moceanu nu prea era singur.
O prezenţă feminină. La magazin, printre sticlele murdare şi triste, de goale, normal, exact lângă rafturile unde ochise un plic de nes, trona oarecum, pentru că stătea pe scăunelul de muls, o duduie.
- Săru’mâna, să mă scuzaţi, nu v-am observat...
Nu ştiu cum să continue, mai ales că privirea şefului, cu care se intersectase în timp ce-şi aranja cochet şapca cea nouă, avea un chelcheşoz care nu-i plăcu excesiv.
- Săru’mâna, săru’mâna, îl maimuţări domnul Moceanu, pune, mă mâna şi gândeşte-te unde punem lăzile, că vrea să le vadă şi domnişoara Pecu. Domnişoară, i se adresă şeful cu terifiant de mult respect, dacă doriţi să le aducem aici, mai bine mergem în spate, e mai discret acolo, aici năvălesc ca acu’ muncitorii de la combinat şi-i zi de leafă – nu mai scăpăm de ei până dimineaţă.
În timpul ăsta Mărgăritărescu nu se simţi nici măcar stingher, ocupat fiind să studieze, cu o căutătură care lui îi părea fatală şi care din afară părea, de fapt nu părea, chiar era, măgulitor de exoftalmică, pe duduia.
Era bine duduia. Baticul elegant atenua finuţ strălucirea buzelor roşii pe care le asocie imediat cu scânteile şarjei de la combinat, aia din tura de noapte, în care lucrau în acord şi pocneau cuptoarele. Sub halatul ponosit („muncitoare, fata! ori e de-a noastră şi nu s-arată, ori şefu’ se dedă la ‘mneaei...”) ghiceai o existenţă tumultoasă şi fremătătoare, iar din cizmele regulamentare de cauciuc izbucnea o pereche de bunuri de larg consum de-ţi era mai mare dragul să le mângâi cu privirea hămesită.
- Mărgăritărescule, te duci? punctă Domoceanu cu blândeţe, lucru neobişnuit la un şef aşa mare.
- Am zburat, şefu’, am zburat, acu’ le reped încoace.
*************************
Nea Achim zăcea de vreo trei zile de durere şi suferinţă, dar destul de lefter, îmbătându-să el mangă cu prilejul zilei de salar. Avusese timp berechet. Şi se luase şi c-o precupeaţă, cu singura precupeaţă, c-aşa-i zicea el fetei lu’ Precup ăl bătrân, cunoscută în mediul de reşedinţă ca fiind o sugativă de mare respiraţie.
Dăduseră gata rezervele operative de secărică ale lu’ Moceanu, că ăstuia-i picase cu tronc, ce tronc, hodoronc-tronc, una de pe la oraş, Smaranda Pecu, parcă. Şi dacă nu
s-a îngrijit Moceanu despre dânşii, ca un ţiitor de magazin sătesc cu lejere veleităţi alcoolice ce să afla, s-au orientat ei, sărăcuţii, degrabă-degrabă, că era rost de pileală moca.
Se ridică nea Achim. Se propti bine pe cele două picioare înşosetate gros. Scuipă nea Achim ce-adunase de cu seară prin gât şi emise gâjâit o cogitaţiune de esenţă:
- Uite, dacă beau, aşa-mi trebe...’tu-ţ’ a norului mă-tii. Şi se opri urmărind vexat, cu mâinile pe genunchi şi cu capul uşor întors spre draperie, adus de spate, de ani şi de greaţă, cum flegma se zbenguie veselă pe halatul de baie al precupeţei, exact unde cu câtăva vreme în urmă bagase spaima-n ciocoii femeii.
- Hâu, hâu, baba-n grâu, tu de unde-ai mai apărut, piază rea?
- Nemernicule, atâta te duce memeaca să esprimi? Bou’ bălţii, iar eşti în şosete pe linoleu!!!
- Eartă-mă că nu ştiu ce fac. Şi lasă-mă-n durerile mele, nu mai mă omorî cu prostiile astea! Nu vezi că mi-e rău?
Precupeaţa se mai înmuie.
- Mă belitule, mişcă-ţi trupu’ de amant părăsit în bucătărie, că se răceşte belfastu’...Dacă mai ai viaţă-n tine şi sânge-n veoză, vezi că dup-aia te-aşteaptă nen’tu Moceanu la sfat, la găzăria aia a lui.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu