chibit al derizoriului

zice un amic "ba, imi place cum scrii, dar ai din cand in cand pasaje care cad in derizoriu".
derizoriu, zice depsul, stands for neinsemnat, de nimic, ridicol.
carevasazica, se casca si sub mine o prapastie, aceasta prapastie. a derizoriului.
gasesc de cuviinta sa alatur acesti doi termeni aparent separati de sfere logice diferite, mai cu seama ca in timpul devenirii noastre banale, sau mai degraba banalute, pentru ca eufemismele sunt prieteni dragi atunci cand CONTEXTUL ne joaca farsa cea mare de a ni se dezvalui, in timpul vietii noastre asadar, nu le dam prea mare atentie. nici lor, nici semenilor care, uneori prin simpla prezenta, adjudeca sensuri.
fugim de derizoriu ca de alte alea, desi, la o pritocire axiologica grosiera, vedem cum termenul in sine capata o definitie laxa, determinata, pe rand, de filtrele prin care ne zgaim la lumea mare.
n-o sa divaghez extrem pe tema relativitatii sau a degringoladei valorilor, sau a renghiurilor pe care ni le serveste vreo functie a limbajului. nu, clar.
dar tare mi-e ca n-ai cum sa zici pas(?); o tipesa desteapta zicea ca poti doar sa cunosti regulile jocului, ca sa te vinzi corect, nicidecum sa chibitezi.
incercarile noastre de a evita, de a strivi derizoriul, de a-i supravietui, zic eu ca sunt benefice. justement. dar sunt foarte putine care nu sunt sortite esecului de ordinara conditie.
cele mai multe sunt, nu-i asa, derizorii...